Iubirea unei mame nu e de pus pe Facebook

💛 Iubirea unei mame nu e de pus pe Facebook!

Am amânat mult să scriu din rolul de mamă.
Am vrut să continuu să ofer soluții validate științific tuturor mămicilor care au nevoie de ajutor pentru a-și ajuta copiii cu diagnostice.

Ce am omis a fost însă exact ce are o mamă nevoie cu adevărat:

Să învețe să-și iubească piticul dincolo de Facebook.

Dincolo de comparații cu alți copii și de nevoia de a demonstra celorlalți că sunt mame-eroine.
Dincolo de aplauzele și criticile oamenilor pentru care mămicia e orice altceva, numai mămicie reală nu.

Voi scrie din 2 în 2 săptămâni despre tot ce implică iubirea unei mame.

Pentru ca voi, mămicile care faceți tot ce puteți pentru copiii voștri, să învățați să fiți mămici-putere, nu ce vrea lumea să fiți: eroine care să facă totul pentru toți și NIMIC pentru ele.

Copiii noștri au nevoie de dragostea noastră

Mai presus de orice altceva.
Mai presus de jucăriile oferite lor.
Mai presus de haine, încălțări și mâncare BIO.
Mai presus de tehnici peste tehnici pe care le aplicăm din frica de a nu ne fi copilul etichetat: slab, prost-crescut, handicapat, prea sensibil…

A, apropos de TEHNICI! Cele înțelese greșit.

Tehnicile validate științific sunt extrem de benefice.
Avem nevoie de ele pt a crește copii sănătoși.

Dar… aplicarea lor cu groaza că nu vom reuși, că numai de ele depinde recuperarea întârzierilor copiilor ori sănătatea lor generală, are exact efectul invers:

Copilul se simte doar EVALUAT (deși nu știe să ne spună!) și nu iubit și acceptat așa cum este.

Tehnicile singure, fără CONECTAREA cu copilul, sunt glonțul care împușcă dezvoltarea și/sau recuperarea copiilor.

De ce vă spun mereu despre conectare?

Pentru că mămicia adevărată înseamnă RELAȚIE cu piticul meu.

Relație din care se pot naște rezultate reale în terapie sau în creșterea copilului fără diagnostic.

Fără relație cu puiii noștri, mămică minunată, nu putem avea rezultate reale cu nimic.

Copilul meu poate învăța prin recompensare externă ORICE îi predau eu.
Majoritatea copiilor pot învăța și să pronunțe fraze întregi.
Și să memoreze datele de naștere ale marilor oameni ai lumii.

Pentru a primi recompensa.

Dar această recompensă, oferită de tine, mama care lasă la ușă iubirea, pentru a fi doar fermă cu copilul, nu-l ajută să se dezvolte sănătos și să rețină ce a învățat.

Și nici să facă mai departe conexiuni între informațiile pe care le-a memorat.

Fetița mea ar fi putut învăța…

Fetița mea ar fi putut învăța până acum, la 1 an și 11 luni de viață, să spună CORECT după mine peste 1000 de cuvinte din 5 silabe.

Dar nu am pus pronunția ca obiectiv central, așa cum fac multe mămici, învățate în terapii, că trebuie să facă.

Am pus accent în primul ei an de viață pe CONECTAREA CU EA.

Apoi, până azi, la aproape 2 ani ai ei, am tot dezvoltat RELAȚIA CU EA.

Relația cu tati, a doua nevoie primordială a copilului

După ce conectarea mea cu ea a fost suficient de solidă, am transferat totul către tatăl ei:
cum să-și exprime nevoile și față de tati,
cum să-i ceară să o ajute,
să o aline,
să se joace împreună.

Fără recompense externe.
Doar cu observarea motivației ei interne.

Da, m-am folosit și de motivații externe pentru a o ajuta în exercițiile de kinetoterapie.

Dar acele motivații externe erau jucării, locuri și persoane unde și la care vroia să ajungă.
La care avea acces natural.

De exemplu, la câteva luni de viață, pentru a ajunge la un balon o lăsam și încurajam să se târască până la el.

La început avea balonul foarte aproape de ea, cât să fie motivată să facă o singură târâre.

Treptat am mărit distanța între ea și balon.

E un exemplu banal.
Dar necesar să înțelegem toate că toți funcționăm pe bază de motivație.

Ne handicapăm emoțional copilașii

DACĂ SUNTEM FĂCUȚI SĂ CREDEM CĂ NUMAI PRIN MUNCĂ ASIDUĂ AVEM ACCES LA ORICE, inclusiv la relația cu mama… nu ne mai putem conecta emoțional.

Practic „ne handicapăm emoțional” copilașii când îi motivăm doar extern.

Îi mutilăm.
Pentru că înțelegem greșit rolul de mamă sau mamă-terapeut (dacă aveți copil cu diagnostic).

Mama este în esență totul pt copil.
Cel puțin în primii 2 ani de viață.

Prin ea, cu ea, copilul învață să simtă (sau nu), să discearnă, să învețe.

Iubirea mamei

Iubirea mamei e singura care îi poate asigura copilului nostru siguranță în lumea asta mare.

A-ți învăța copilul fără să-i arăți iubirea ta, ci doar recompensa externă, înseamnă a-l lăsa „șchiop emoțional” pe viață.

Când mamele sunt „învățate să aplice metode”, fără a fi învățate să își lase iubirea să se reverse asupra copilului, ele sunt de fapt determinate să își înăbușe iubirea și să fie roboți.

(Atenție: să facem diferența între a lăsa copilul să facă ce vrea, a-i da orice oricând, oricum – răsfățul – și a crește un copil sănătos, cu dragoste și limite!)

Copiii noștri trăiesc prin noi!

Mămici dragi,

Copiii noștri trăiesc prin noi!

Au crescut, mulți dintre ei, dacă nu i-am adoptat, în noi, câteva luni, de obicei 7–9!

De noi au nevoie și-n lumea din afara burticii noastre!

Dar de noi iubitoare, răbdătoare, înțelegătoare, educate pentru a fi sursă de siguranță și binecuvântare pentru ei.

Nu sursă de frică.

Copiii noștri au nevoie de iubirea noastră

De învățare că lumea e menită doar să-mi dea ceva extern:
o prăjitură,
o jucărie,
un pahar de suc.
Ceva.

Copiii noștri au nevoie de iubirea noastră.

Și da, aici s-ar putea să avem cea mai mare nevoie de metode:

Metode de a învăța cum să le oferim necondiționat iubirea noastră.

Mai ales când noi am fost învățate că iubirea e condiționată.

Vă îmbrățișez, mămici minunate

Vă îmbrățișez, mămici minunate, și vă aștept din două-n două săptămâni, la câte „o doză de mămicie adevărată”.

Una în care încap și nervi, și frici, și neputințe, și confuzie.

Aici îmi voi deschide sufletul.
Nu mintea.

Pentru minte avem tehnici extraordinar de bune.
Dacă vrem să le folosim avem de unde le lua, slavă Domnului!

Pentru suflet însă nu avem decât judecățile celorlalți care ne vor mai implicate, mai muncitoare, mai aranjate, mai tinere, mai relaxate, mai fericite.

Mai mult ca perfecte.

Dar nu ne dau o mână de ajutor.
O mână care să ne-o strângă pe a noastră și care să ne spună fără cuvinte:

Te aud.
Deși nu știu exact prin ce treci și cum simți, te aud.
Și sunt aici, să te las să-mi spui tot ce simți.
Fără să te judec.

Dacă vrei să ai grijă de tine, mami, pentru a avea grijă de puiul tău, te invit aici, în lumea mea mică!

Pentru că…

Iubirea unei mame nu e de pus pe Facebook!
Ci de arătat zi de zi copilului, în lumea lui.
Și de spus mămicilor despre ea cu vulnerabilitate.