Cum a fost nașterea fetiței mele și ce-am învățat din ea – jurnal sincer de mamă

Am citit, ca multe dintre voi, că nașterea e ceva divin. Un fel de drum către rai, pe care vezi îngeri care-ți spun zâmbind că ești cea mai minunată mamă din lume.

Când însă am ajuns pe patul de spital, pe 23 martie, în jurul orei 20:00… n-am văzut niciun înger și niciun drum spre rai.

Am văzut frică. Întrebări. Și o inimă care bătea mult prea tare.

„Mergi acum la spital!” – cum au început contracțiile

I-am dat mesaj doctorului meu pe la 18:00 să-l anunț că s-a eliminat dopul. Dopul acela gelatinos despre care citisem în cărțile de sarcină și maternitate.

Mi-a scris să stau liniștită, pentru că nașterea se poate declanșa și la câteva zile după eliminarea lui și că, teoretic, pot rezista până a doua zi la 13:00, când era programată cezariana.

Dar mi-a spus și că, dacă e vreo urgență, să-i scriu repede, pentru că vine de acasă imediat.

La 20:00 au început contracții ușoare. Nu le-am dat importanță în primele minute.
Dar „cineva”, în mintea mea, îmi striga:

„Mergi acum la spital! Nu e bine!”

O prietenă care aștepta al treilea copil mi-a dat mesaj exact atunci să mă întrebe cum mă simt. Când i-am descris ce simt, mi-a răspuns ferm:

„Astea sunt contracții. Mergi acum la spital. Acum!”

Am plecat cu o frică viscerală, pe care nu i-am spus-o soțului.

Oxigenul, rugăciunea și frica de necunoscut

M-au oprit acolo și mi-au spus:

„Nu pare de naștere, dar îl anunțăm pe domnul doctor.”

În vreo 30 de minute au venit cu oxigen și cu vestea:

„Vine domnul doctor și nașteți în seara asta.”

„De ce-mi puneți oxigen? S-a întâmplat ceva?”
„Nu”, mi-a răspuns asistenta. „E o prevenție. Stați liniștită.”

Dacă ești o femeie anxioasă, știi bine că n-ai cum să „stai liniștită” când apare oxigenul lângă pat.

Așa că m-am rugat într-una până a ajuns medicul meu:

Doamne, ceva nu e în regulă, știu asta. Ai Tu grijă de mine și de fetiță și dă-le medicilor înțelepciune să știe ce să facă.

Pe masa de operație i-am spus medicului, tremurând din tot corpul și clănțănindu-mi dinții:

„Să nu-mi spuneți când o scoateți, că mor aici!”

„Nu, doamna Zincă, nu vă spun. Cum să fac așa ceva? Stați acolo liniștită!”, mi-a zis zâmbind.

„De ce tremur așa? Ați mai avut vreo mamă care să tremure în halul ăsta?”

„Și mai rău”, mi-a răspuns medicul.

„De ce nu mă pot opri?”
„Pentru că e ceva ce nu puteți controla. Așa reacționează corpul.”

„La toate femeile?” am plusat, vrând să înțeleg dacă sunt „normală” sau e ceva grav cu mine.
„Aproape toate. Stați acolo liniștită și tremurați în continuare, că sunteți normală.”

În acel moment, am înțeles cât de mult contează un medic care îți validează emoțiile în timpul nașterii și în perioada de maternitate.

Despre alegerea cezarienei și vinovăția mamelor

Medicul meu avea cele mai multe nașteri naturale și a făcut tot ce-a ținut de el să mă ajute să decid informat.

După câteva luni a înțeles că anxietatea mea dusă la extrem nu m-ar fi ajutat să nasc natural și mi-a spus clar că am dreptate:

„Mai bine cezariană, decât complicații din cauza fricilor.”

Asta m-a ajutat enorm să mă liniștesc și să nu mă mai învinuiesc.

Fusesem învinuită inclusiv că nu am încredere în Dumnezeu, că „Eva n-a avut cezariană”.

Pe lângă criticile citite în cărți despre naștere, cum că mama trebuie să nască natural, altfel copilul e traumatizat.

Am avut o naștere ușoară, fără complicații.

Dar cu niște frici pe care nu le doresc — știți vorba aceea — nici dușmanilor.

Roberta a avut hipoxie, dar a primit nota 9, nu 1–2 cât mă așteptam eu când am văzut oxigenul la patul meu.

Și nu, n-am simțit iubire cu fluturași și îngerași imediat, cum auzisem.

Eram atât de speriată încât nici nu puteam să mă gândesc că e fetița mea. Mă uitam la ea, o țineam la piept, dar nu simțeam altceva decât teamă și zeci de gânduri:

„Ce s-ar fi întâmplat dacă alegeam nașterea naturală, când fetița avea deja hipoxie?”

Și mulțumiri lui Dumnezeu pentru că m-a ajutat să decid cezariana, în ciuda judecăților primite. Și pentru că mi-a adus în viață un medic care a pus preț pe emoțiile mele.

Ce am învățat despre mămicie, relația mamă–copil și dezvoltarea copilului

1) Fiecare femeie are propriul drum spre mămicie

Fiecare femeie are dreptul să-și decidă singură destinul: cum naște, unde și cu cine.

Și are tot dreptul să-și astupe urechile la judecățile celor care cred altceva.

Nașterea, fie ea naturală sau prin cezariană, face parte din povestea fiecărei mame — dar nu definește întreaga relație mamă–copil.

2) Cezariana nu traumatizează copilul

Ceea ce poate influența dezvoltarea copilului nu este modul în care a venit pe lume, ci mediul și ce se face (sau nu se face) cu el din clipa în care s-a născut:

– conectarea
– siguranța
– prezența
– reglarea emoțională
– felul în care este crescut

Copilul meu nu e traumatizat.
E vesel, sănătos, atașat și curios. Vorbăreț și jucăuș.

3) Vinovăția nu te ajută să fii mamă

Copilul meu are o mamă care nu se simte vinovată că n-a ales ce-a spus lumea, ci ceea ce a știut că o va ajuta să ducă emoțional.

Și asta cred că este una dintre cele mai importante lecții pentru orice femeie însărcinată sau mamă la început de drum:

Vinovăția nu te ajută să crești un copil echilibrat.
Prezența și liniștea ta, da.

Un mesaj pentru mămici și viitoare mămici

Vă încurajez să analizați bine orice decizie referitoare la copiii voștri — fie că vorbim despre naștere, alăptare, dezvoltarea copilului, relația mamă–copil sau alegeri importante în primii ani de viață.

Analizați riscuri și puncte forte atât pentru voi, cât și pentru copil.

Nimeni nu va suporta consecințele alegerilor voastre.
Oamenii spun ce simt ei, dar ei nu sunt voi.

Nu au valorile, credințele, trecutul și prezentul vostru.

Fiți binecuvântate cu discernământ, mămici minunate. 🤍