Cum îl înveți, fără să vrei, să plângă și să insiste mai mult

De ce unele comportamente se învață fără să ne dăm seama

Foarte multe comportamente dificile ale copiilor nu apar din senin.

Ele se învață.

Și uneori, fără să vrem, îi învățăm chiar noi pe copii:

• cât să plângă;
• cât să insiste;
• cât de tare să țipe;

pentru ca lucrurile să se schimbe în favoarea lor.

Poate ai trecut și tu printr-o situație asemănătoare.

Spui „nu”.

Copilul începe să plângă.

Apoi plânge mai tare.

Insistă.

Tu ești obosită, stresată sau te grăbești.

Poate simți privirile celor din jur.

Și, la un moment dat, cedezi.

În acel moment copilul poate învăța un lucru foarte important:

„Dacă insist suficient, până la urmă primesc ceea ce vreau.”

Data viitoare nu va porni de la zero.

Va porni de la experiența care a funcționat deja.

De ce pare că plânge și mai tare?

Multe mame observă că, atunci când încep să schimbe modul în care răspund comportamentelor copilului, acesta pare să plângă și mai intens.

De cele mai multe ori, acest lucru se întâmplă pentru că, fără să vrem, copilul a învățat că intensitatea reacției lui poate schimba răspunsul adultului.

Asta nu înseamnă că ai un copil rău.

Nu înseamnă nici că încearcă să te manipuleze.

Și cu siguranță nu înseamnă că ești o mamă rea.

De cele mai multe ori, părinții cedează din oboseală, stres, lipsă de sprijin sau epuizare.

Este o reacție umană.

Cum îl înveți să accepte un refuz?

Mulți părinți ajung să se întrebe:

„Îl las să plângă ore întregi?”

Sau:

„Îi dau de fiecare dată ce cere ca să nu îl rănesc?”

Acceptarea unui refuz nu apare de la sine.

Este o abilitate care se învață.

Pas cu pas.

În relația cu părinții.

Totul începe cu o conectare profundă prin joacă.

Apoi copilul poate învăța:

• să ceară ceea ce își dorește, nu doar să plângă;
• să aștepte câteva secunde, apoi minute și, treptat, mai mult;
• să înțeleagă noțiuni precum „acum”, „după” și „mai târziu”;
• să tolereze frustrarea fără să se prăbușească emoțional;
• să accepte alternative și să negocieze;
• să se regleze emoțional împreună cu adultul.

Educația începe cu ceea ce îl înveți să facă

Un copil mic nu știe singur cum să își gestioneze emoțiile.

De aceea, nu cred nici în ideea de a-l lăsa să plângă până se oprește singur.

Dar nici în a-i oferi întotdeauna ceea ce cere doar pentru că este mic sau are întârzieri în dezvoltare.

Cred în:

• conectare prin joacă;
• limite clare;
• calm;
• consecvență;
• învățarea cererii verbale.

De multe ori, în spatele unei crize de nervi se află un copil care încă nu știe:

• cum să ceară;
• cum să aștepte;
• cum să accepte un refuz.

Adevărata educație nu începe cu „Așa nu.”

Ci cu:

„Uite ce poți face în schimb.”

„Hai să te ajut să ceri.”

„Hai să așteptăm împreună.”

„Știu că este greu.”

Pentru că, pe termen lung, nu ne dorim doar un copil care tace.

Ne dorim un copil care învață să se autoregleze, să își comunice nevoile cu calm și respect, să tolereze frustrarea și să trăiască sănătos alături de limite.

Toate aceste abilități se construiesc zi de zi, cu răbdare, consecvență și multă joacă împreună.