De ce copilul tău nu vorbește, deși merge la terapie?

Mămică dragă, 

Dacă piticul tău merge deja la terapie de luni de zile și tu încă te întrebi:

„De ce nu vorbește?”

vreau să încep cu o idee care poate să schimbe felul în care privești recuperarea copilului tău:

Dacă vrei să-l ajuți să vorbească, înainte să-l înveți litere, cifre, culori, prepoziții sau propoziții complicate, învață-l să se bucure de oameni.

Învață-l să se joace cu tine.

Să te caute.

Să te privească.

Să-ți ceară.

Să-ți arate.

Să vină după tine.

Să râdă cu tine.

Pentru că vorbirea, așa cum îți tot repet, nu se stimulează insistând cu „Spune mama”.

Vorbirea începe cu aflarea motivației copilului. Cu a-l determina să-ți ceară:

„Mami, vreau suc de la tine.”

Chiar dacă încă nu poate spune asta în cuvinte.

Copilul nu învăța pentru că îi ceream prea mult

Vreau să-ți spun povestea unui băiețel de un an și opt luni, diagnosticat la vremea respectivă cu autism infantil, cu care am început să lucrez cu mulți ani în urmă.

Ca mulți specialiști aflați la început de drum, am urmat îndrumarea pe care o primeam.

Trebuia să-l învățăm.

Și trebuia să-l învățăm mult.

Aveam obiective, materiale și exerciții.

Potriveam piese în incastre, asociam două piese de puzzle, potriveam imagini identice, lucram imitația cu obiecte și fără obiecte.

Repetam.

Și repetam.

Și repetam.

Numai că exista o problemă.

Copilul nu învăța aproape nimic din ceea ce încercam să-i predăm.

După aproximativ șase luni, reușise să potrivească piesele într-un incastru de șase piese.

Cam atât.

Concluzia la care am ajuns atunci nu a fost:

„Poate metoda nu i se potrivește.”

Ci:

„Copilul este prea afectat. Trebuie să lucrăm mai mult.”

Așa că am intensificat.

Mai multe ore.

Mai multe cerințe.

Mai multă insistență.

Doar că progresul pe care îl așteptam nu a venit.

În schimb, copilul a început să ne transmită foarte clar că ceva nu este în regulă.

Țipa.

Lovea.

Mușca.

Refuza.

Astăzi, când mă uit în urmă, comportamentul acela îmi spune ceva foarte diferit.

Nu văd un copil „rău”.

Nu văd un copil care „nu vrea să învețe”.

Văd un copil foarte mic care nu avea cuvintele necesare să spună:

„E prea mult pentru mine.”

Și mai era ceva care mă frământa.

Mie îmi plăcea să mă joc cu el.

Și lui îi plăcea să se joace cu mine.

Când ne jucam, se întâmplau lucruri pe care nu le vedeam la masa de lucru.

Mă căuta. Mă privea. Mă chema pe covor. Își dorea să continui. Râdea. Era interesat de mine.

Apoi familia a apelat la un consultant din Marea Britanie, care avea o abordare mult mai centrată pe interacțiune și pe interesele copilului.

Și mi s-a spus ceva care, pentru mine, a schimbat enorm lucrurile:

„Pornește de la ceea ce îi place copilului.”

Nu de la ce scrie pe fișa ta că trebuie să facă astăzi.

De la copil.

Joaca nu este o pauză de la învățare

Am început să-l observ cu adevărat.

Ce-i place?

Ce îl face să râdă?

Ce îl face să mă caute?

Ce îl face să vrea încă o dată?

Am descoperit că iubea poeziile, cântecele și ieșirile afară.

Așa că acestea au devenit oportunitățile noastre de învățare.

În următoarele luni am pus accentul pe abilități mult mai de bază:

• să urmărească oamenii și obiectele cu privirea;
• să răspundă la nume;
• să imite în timpul jocului;
• să participe la cântecele și jocurile noastre;
• să intre în jocuri interactive;
• să comunice prin gesturi;
• să ceară;
• să caute adultul;
• să se bucure de interacțiune.

Nu am abandonat învățarea.

Am schimbat felul în care îl ajutam să învețe.

După șase luni, la reevaluarea psihiatrică, medicul s-a uitat la copil și ne-a întrebat:

„Ce i-ați făcut băiatului?”

Pentru că vedea un copil foarte diferit.

Urmărea oamenii și obiectele din cabinet, răspundea când era strigat pe nume, se juca „cucu-bau”, cerea să fie luat în brațe, cerea obiecte care îl interesau și începuse să ne strige atunci când voia interacțiune.

Nu spun povestea aceasta ca să-ți promit că fiecare copil va avea același parcurs.

Copiii sunt diferiți.

Diagnosticele sunt diferite.

Profilurile de dezvoltare sunt diferite.

Și niciun profesionist responsabil nu poate promite rezultatul unui copil.

Dar experiența aceasta m-a învățat ceva ce mi-a rămas până astăzi:

Nu confunda „a face multe exerciții” cu „a construi dezvoltare”.

Un copil poate să știe zece culori și să nu știe să te cheme.

Poate să facă șase puzzle-uri și să nu știe să-ți arate ce vrea.

Poate să recunoască litere și să nu știe să ceară ajutor.

Poate chiar să repete zeci de cuvinte după tine și să nu le folosească spontan atunci când are nevoie de ele.

Și atunci trebuie să ne întrebăm:

Ce vrem, de fapt, pentru copil?

Un dosar cu cât mai mulți itemi bifați?

Sau un copil care folosește ceea ce învață în viața lui?

De aici începe vorbirea

Mămică dragă, înainte de cuvinte există o lume întreagă.

Există privirea.

Există gestul.

Există imitația.

Există atenția împărtășită.

Există bucuria de a face ceva împreună.

Există alternanța:

eu fac ceva — tu răspunzi.

Tu faci ceva — eu răspund.

Există cererea.

Există intenția:

„Am ceva să-ți transmit.”

Și apoi apar cuvintele.

De aceea, dacă piticul tău nu vorbește încă, nu vreau să te întrebi numai:

„Câte cuvinte știe?”

Întreabă-te și:

Mă caută?

Îmi arată lucruri?

Îmi cere ajutorul?

Se uită unde îi arăt?

Își dorește să repet un joc?

Imită spontan ceva amuzant ce fac?

Inițiază interacțiunea cu mine?

Îmi transmite prin gest, privire sau sunet ce vrea?

Pentru că acestea sunt lucrurile mici peste care uneori ne grăbim să trecem pentru a ajunge la „Spune mama”.

„Dar eu vreau să vorbească. De ce să pierd vremea jucându-mă?”

Pentru că nu pierzi vremea.

Te joci cu un scop.

Asta numesc eu joacă structurată.

Nu înseamnă că stai două ore pe covor și îl lași singur să învârtă o roată, în timp ce tu te uiți la telefon.

Dar nici nu înseamnă că transformi fiecare minut de joacă într-un examen:

„Ce culoare este?”

„Ce este asta?”

„Cum face vaca?”

„Spune ma-ma.”

Joaca structurată înseamnă că tu știi ce abilitate urmărești, dar copilul simte că se joacă împreună cu mama.

De exemplu, dacă îi plac baloanele de săpun, pot crea o ocazie să mă privească pentru a continua.

Pot aștepta un gest prin care îmi cere „mai”.

Pot modela simplu: „Mai!”

Pot face „POC!” și să aștept să mă imite.

Dintr-un singur joc pot lucra atenție, cerere, imitație, alternanță, sunete, cuvinte și contact social.

Fără să transform copilul într-un elev la măsuță.

Terapia trebuie să ajungă în viața reală

Copilul tău trăiește în multe medii.

Acasă.

Pe stradă.

În parc.

La magazin.

La restaurant.

La bunici.

La grădiniță.

La locul de joacă.

De aceea, pentru mine, obiectivul nu este doar:

„Știe să spună asta în terapie?”

Ci:

„Poate să folosească abilitatea când are nevoie de ea în viața reală?”

Dacă știe să spună „apă” în fața unui cartonaș, dar atunci când îi este sete plânge și te trage de mână până la bucătărie, mai avem de lucru.

Pentru că ținta nu este memorarea.

Ținta este comunicarea funcțională.

Dacă îmi spui:

„Monica, înțeleg ideea. Dar eu nu știu CUM să fac toate lucrurile astea.”

exact pentru asta am creat Laboratorul de vorbit.

Nu vreau doar să-ți spun:

„Joacă-te cu copilul.”

Vreau să înțelegi ce faci în timpul jocului, cum creezi oportunități de comunicare, cum îl ajuți să ceară, să verbalizeze, să răspundă la întrebări și să dezvolte treptat conversația.

Și, foarte important, cum muți aceste abilități în viața reală.

Dar vreau să pleci de aici cu ceva chiar dacă nu cumperi nimic.

Astăzi, când te duci lângă copilul tău, nu începe cu:

„Ce trebuie să-l învăț?”

Începe cu:

„Cum pot să intru puțin în lumea lui?”

Observă-l.

Ce îi place?

Ce îl face să râdă?

Ce repetă?

Ce activitate nu vrea să se termine?

Și intră acolo.

Nu-i lua jocul.

Intră în el.

Apoi adaugă puțin din tine.

Un sunet.

Un gest.

O acțiune amuzantă.

O pauză în care îl aștepți.

Un cuvânt simplu.

Și vezi dacă te invită din nou.

Pentru că uneori primul mare progres nu este un cuvânt.

Este o privire care spune:

„Mai fă o dată, mami.”

Și poate peste o vreme privirea devine gest.

Gestul devine sunet.

Sunetul devine cuvânt.

Iar cuvântul începe să devină conversație.

Dar construim. Nu forțăm.

Mămică dragă, copilul tău nu este un dosar de completat.

Și nici tu nu trebuie să devii terapeutul rigid al copilului tău.

Tu rămâi mama lui.

Eu vreau doar să te ajut să devii o mamă care știe cum să transforme relația, joaca și viața de zi cu zi în oportunități de învățare.

Inimă lângă inimă.

Pas cu pas.

Jucându-vă structurat acasă.

Te îmbrățișez cu inimă de mamă,

Monica Zincă
Mamă & psihoterapeut de familie