Cum îl ajuți pe copil să povestească?

De ce unii copii spun cuvinte și chiar propoziții, dar nu reușesc să povestească ce au trăit? 

Mămică dragă,

Imaginează-ți că piticul tău vine de la grădiniță. Știi că a fost în parc și că s-a jucat cu Cristi. Știi că au alergat, s-au dat pe tobogan și poate au mâncat ceva împreună.

Îl întrebi:

„Ce ai făcut astăzi?”

Iar el spune:

„Parc.”

Sau:

„Nu știu.”

Sau repetă întrebarea ta:

„Ce ai făcut astăzi?”

Și atunci te întrebi:

„Cum este posibil? Știe să vorbească. Știe toate cuvintele acestea. De ce nu poate să-mi povestească ce a făcut?”

Răspunsul este că povestirea nu este o singură abilitate.

Pentru a povesti, copilul are nevoie să își amintească o experiență, să selecteze informațiile importante, să găsească cuvintele potrivite și să le organizeze într-un răspuns.

Este mult mai complex decât să-i arăți o minge și să-l întrebi:

„Ce este?”

De aceea, faptul că un copil poate denumi sute de obiecte nu înseamnă automat că poate povesti.

Nu transforma povestirea într-un interogatoriu

Copilul vine din parc și tu îl întrebi:

„Ce ai făcut?”

Nu răspunde.

„Cu cine te-ai jucat?”

Tot nu răspunde.

„Te-ai dat pe tobogan?”

Tace.

Apoi urmează:

„Cu Cristi te-ai jucat?”

„Ai alergat?”

„Ce ai mâncat?”

Și întrebările continuă până când copilul fuge, se enervează sau refuză să mai comunice.

Cu cât îl bombardăm cu întrebări, cu atât îi poate fi mai greu să răspundă.

Poți face altceva.

Folosește persoana care a fost cu el.

Dacă tati a fost cu copilul în parc, înainte să intre în casă îl poate pregăti:

„Hai să-i spunem lui mami că te-ai jucat cu Cristi!”

Și îl ajută să spună:

„Mami, m-am jucat cu Cristi!”

Nu trebuie să așteptăm ca el să construiască din prima, independent, întreaga povestire.

Îi oferim noi modelul.

Altă dată, tati poate spune:

„Mami, noi am fost în parc și Andrei s-a jucat cu Cristi.”

Copilul aude cum se povestește un eveniment pe care tocmai l-a trăit.

Aceasta este expunere la limbaj în context real.

Povestește-i și tu ce ai făcut

Comunicarea trebuie să fie în ambele direcții.

Altfel, riscăm să transformăm interacțiunea într-un interviu.

Așa că, în loc să-i cerem copilului permanent informații, putem să-i oferim și noi informații:

„Cât timp tu ai fost în parc, eu am călcat.”

Sau:

„Eu am fost la bunica și ți-am adus pere.”

În felul acesta îi modelezi natural structura:

cine + ce a făcut + unde/cu cine

„Eu am fost la magazin.”

„Tu ai fost în parc.”

„Eu am făcut mâncare.”

„Tu te-ai jucat cu Cristi.”

Cu timpul, putem extinde răspunsurile și putem ajunge la povestiri mult mai complexe.

Dar limbajul se construiește treptat.

Dacă un copil răspunde:

„Parc.”

la întrebarea „Unde ai fost?”, nu înseamnă că următorul obiectiv trebuie să fie o poveste de cinci propoziții.

Putem construi pas cu pas:

„În parc.”

Apoi:

„Am fost în parc.”

Apoi:

„Am fost în parc cu tati.”

Și mai târziu:

„Am fost în parc cu tati și m-am jucat cu Cristi.”

Iar apoi:

„Am fost în parc cu tati, m-am jucat cu Cristi și ne-am dat pe tobogan.”

Limbajul se construiește. Nu se smulge din copil prin întrebări repetate.

Folosește experiențele reale pentru a construi povestirea

Dacă vrei să-l înveți să povestească, ai în fiecare zi material extraordinar.

Ați făcut clătite? Faceți câteva poze.

Ați mers la zoo? Fotografiați câteva momente importante.

Ați fost la bunica? Folosiți această experiență.

Mai târziu, vă uitați împreună la fotografii și îl ajuți să vorbească despre ceea ce a trăit:

„Uite! Unde eram?”

„La zoo.”

„Cu cine?”

„Cu mami.”

„Ce am văzut?”

„Ursul.”

Apoi modelezi:

„Am fost cu mami la zoo și am văzut ursul.”

Pe măsură ce copilul învață, retragi treptat ajutorul.

Fotografiile nu trebuie să rămână pentru totdeauna. Ele sunt podul dintre experiență și povestirea independentă.

Învață-l să înțeleagă întrebările

Pentru a putea povesti, copilul trebuie să facă diferența între:

Unde? Cine? Ce? Ce ai făcut? Cu cine? Când?

Dacă îl întrebi:

„Unde ai fost?”

și apoi:

„Cu cine ai fost?”

iar el răspunde la ambele:

„Parc.”

poate că problema nu este că nu vrea să vorbească.

Poate încă nu discriminează suficient de bine întrebările.

Și atunci această abilitate trebuie lucrată înainte să cerem povestiri complexe.

Ai grijă și la ecolalie

Unii copii, atunci când nu înțeleg întrebarea, o repetă.

„Ce ai făcut în parc?”

„Ce ai făcut în parc?”

Nu înseamnă neapărat că nu te-a auzit.

Poate însemna că nu știe ce răspuns îi ceri.

În loc să repeți aceeași întrebare de zece ori, îl poți ajuta imediat:

„Ce ai făcut în parc?”

„M-am jucat cu Cristi.”

Copilul repetă răspunsul, iar tu îi oferi feedback:

„Exact! Te-ai jucat cu Cristi!”

Apoi, în alte contexte, reduci treptat sprijinul și îl ajuți să răspundă tot mai independent.

De la răspuns la povestire spontană

Ținta noastră nu este să avem un copil care povestește doar atunci când îl întrebăm de zece ori.

Vrem ca, într-o zi, să intre pe ușă și să spună:

„Mami! Știi ce-am făcut?”

Și apoi să înceapă să povestească.

Pentru asta, copilul trebuie să descopere că experiențele lui sunt interesante pentru ceilalți.

Așa că atunci când vine să-ți spună ceva:

Ascultă.

Reacționează cu interes și empatie.

Arată-i că îți pasă de ceea ce îți povestește.

Pentru că povestirea nu este doar un exercițiu de limbaj.

Este o experiență socială:

„Eu îți spun ceva pentru că vreau să împărtășesc cu tine o parte din ceea ce am trăit.”

Iar când copilul începe să facă asta, ne apropiem de una dintre cele mai complexe abilități ale limbajului:

conversația.

Dacă vrei să înveți mai multe despre cum construiești limbajul copilului la nivel intermediar-avansat, găsești cursul „Cum predai limbajul și comunicarea – nivel intermediar-avansat?” aici: VEZI CURSUL.

Fii binecuvântată! ❤️